Profesorul de 10 întrebări. Constantin Necula

1. Părinte Necula, care este secretul dumneavoastră în captarea atenției tuturor? La fiecare apariție, toată lumea vă ascultă și zâmbește.

Nu cred, personal, că este un secret al meu, ci dorința lui Dumnezeu de a-mi îngădui să lucrez așa în mijlocul oamenilor. Vă asigur că sunt destui care se încruntă când mă văd sau mă aud. Dar, cinste lor, mă bucur că e așa, altfel mi-o luam în cap. Revin, nu cred că e un secret, ci este nevoia mare a oamenilor de a li se vorbi ca unor oameni. Suntem datori unii altora cu eleganța respectului și bucuriei sincerității.

2. Cum ar trebui să fie ora de religie pentru un elev și, mai ales, ce conținut ar trebui să aibă?

O oră de detașare de răutatea lumii. Câteva minute de altceva decât școală. Un liman de informații practice în ce privește viața lor sufletească. Și un cadru de cordialitate destinsă. E pur și simplu o oră de întâlnire, ca între prieteni. Nu am înțeles de ce trebuie să o supunem unei „bățoșenii” metodice și nici de ce trebuie să-i demonstrăm mereu caracterul, fundamentul  științific. Ca să ne încadrăm în curriculum general? Poate. Dar trebuie să fim atenți să nu înțepenim acolo și să nu ne transformăm într-o oră de „acreală” sufletească.

3. Cum trebuie să fie un profesor de religie, mai ales că adesea menționați că ora de religie este, pentru unii, „incomodă”?

El are misiunea de a ține copilul aproape de subiectul orei de religie care este, de cele mai multe ori, Domnul Iisus Hristos. Nu putem povesti copiilor Evangheliile ca un produs școlar oarecare. O facem cu gingășie și cu relevanță pentru viața lor practică, de zi cu zi. Nu se admite nicio bădărănie la ore și niciun abuz de interpretare împotriva fineții ca de borangic a țesăturii orei de religie, care este o structură de lumină și de cuvinte frumoase. Profesorul, în acest context, joacă rolul unor vitralii prin care trece Lumina lui Hristos ca să constituie cromatica dinamică a bucuriei.

4. Ce nu ar trebui să facă niciodată un profesor de religie și ce sfat le-ați transmite profesorilor de religie?

Nu ar trebui să smintească pe niciun prunc cu opinii de atotștiutor. E atât de limpede misiunea sa: să țină copiii aproape de Hristos! Pentru aceasta el însuși trebuie să fie un discret apropiat de Hristos. Un mărturisitor. Autentic. Cuminte și destins. Orice încrâncenare a profesorului de religie împotriva copiilor, pentru că nu gândesc ca el, este o aruncare la gunoi a muncii a generații și generații de profesori creștini. Sfaturi nu dau. Dar îi rog să nu dijmuiască prin neputința lor posibilitatea copiilor de a-L cunoaște și de a-L trăi pe Hristos.

5. Care este importanța zâmbetului și a empatiei profesorului în relația cu elevii?

Cel puțin la fel de importantă cât știința sa de carte propriu-zisă. Nu poți să spui Hristos a Înviat cu un rictus de plictis pe față. Cred că el trebuie să se aplece asupra problemelor copiilor cu empatia specifică unui creștin și cu rigoarea camaraderească a unei motivații suficiente: dragostea Lui Dumnezeu pentru noi! Știu că este greu. Că trăim în școli „urlătoare” și că pierdem din serenitatea școlii prin ne-anveloparea ei în siguranța zilei ce vine. E greu. Dar nimic din ceea ce privește viața de profesor și de creștin nu este comod. Hristos Însuși nu s-a așezat pe Cruce din comoditate. O să spunem toți că nu suntem Hristos. Așa este. Dar nu putem eluda total chemarea Lui la ridicarea Crucii. Și vă asigur că nu e cea mai grea dintre provocări.

6. Care a fost profesorul pe care l-ați iubit cel mai mult și de ce?

Îndrăznesc să spun că eu mi-am iubit enorm învățătoarele, pe dna Ileana Mustață și pe dna Onea, și tot ce a însemnat corpul de oameni dedicați creșterii mele. Am absolvit o școală bună de cartier, un liceu foarte bun de chimie-fizică. Și o facultate de teologie, cea de la Sibiu, cu mari dascăli și oameni pe măsura dăscăliei lor. Îndrăznesc să spun că am avut trei familii școlare de excepție. Am rămas foarte atașat de profesorul meu de limba română, domnul Florin Șindrilaru, și aceasta pentru că mi-a acordat onoarea de a-i fi elev și de a mă motiva prin prezența sa să nu-l dezamăgesc. Recunosc că de ani buni trag să nu-mi dezamăgesc profesorii și învățătoarele. Mi-ar fi rușine să-i privesc în ochi dacă aș uita frumusețea de muncă prin care m-au făcut om.

7. Vorbiți foarte des cu tinerii, sunteți mereu în mijlocul comunității – care a fost cea mai interesantă întrebare pe care v-a adresat-o un tânăr?

N-aș ști să zic. Contează dacă pentru el a fost importantă și dacă am știut răspunde la nivelul exigențelor sale. Pot spune însă cum s-a modificat conținutul întrebărilor. De la „interesante” la „fundamentale”, pe viață și pe moarte. La o conferință publică, o mamă tânără ne-a povestit că a rămas însărcinată îndată după cel dintâi prunc. Era speriată. Și am rugat oamenii din sală să ne rugăm pentru ea, și ea să rămână după conferință. A rămas. I-am făcut cunoștință cu femei hotărâte din orașul său, care au ajutat-o enorm. Râdem acum și spunem că al doilea copil are 10 nașe. Dar cam așa și este. Apoi ea a fost la rândul său susținere pentru o altă mămică tânără și uite așa…

8. În fond, despre ce este cu adevărat ora de religie?

Despre copii. Toate orele din programă sunt despre copii. La Religie învață că îl au aliat pe Hristos. Și ei știu asta, dar nu e rău să le aducem aminte!

9. Ați afirmat cândva că „nădejdea noastră stă în oamenii de caracter”. Este, așadar, și rolul profesorului de religie acela de a contribui la formarea acestor oameni?

Fără nicio îndoială, da. Nu doar că am afirmat, ci afirm mereu că școala este spațiul în care naștem și creștem caractere. Știința fără caracter a dus la excesele prin care sunt asumate tot soiul de ideologii care se vor științifice, dar care și-au anihilat măsura etică. Profesorul de religie în conlucrare cu ceilalți colegi ai săi, cu familia și comunitatea creștină locală zidesc la același edificiu de caracterologie. Copiii noștri au de crescut în siguranța unor linii de conduită plină de tăria unei motivații reale. Fragili, dar fermi. Discreți, dar hotărâți în a proteja adevărul de minciună.

10. Ce înseamnă „a nu demisiona din omenie” și „a te menține în adevăr” pentru omul de la catedră?

Înseamnă a nu demola încrederea copiilor în tine și încrederea lui Dumnezeu în cea mai vocațională profesie din lume. Dăscălia e grea, obositoare și după un timp te zdrobește. Pentru a rămâne întreg la minte și luminos în vocație ai nevoie de mai mult decât răspuns la chemare. Ai nevoie de curaj, devotament și fidelitate față de Cel Care te cheamă. Vocația reală nu vine din natura unei profesii, ci din înaltul învățătoresc al Cerului. A te menține în adevăr înseamnă a-ți măsura mereu puterea cu tine și a-ți înțelege limitele. Adică a rămâne om adevărat.