Profesorul de 10 întrebări. Cristian Presură

1. Cum vă simțiți, Domnule profesor, știind că sunteți cel mai îndrăgit, interesant și popular profesor de fizică din România?

Nu cred că sunt cel mai popular profesor de fizică din România pentru că nu sunt profesor, sunt cercetător și, de fapt, ăsta e unul dintre marile mele regrete, că nu mă întâlnesc cu tinerii, cu elevii, în fiecare zi. Și, în plus, mai locuiesc și în străinătate.

2. Pare că, dincolo de formule și calcule, fizica are la dumneavoastră și o poveste. Cum ar trebui să fie un profesor de fizică, astfel încât materia să treacă de bariera emoțională a tinerilor și să le stârnească interesul?

Greu de spus. Mi-aduc aminte de un film cu un profesor de succes, care  spunea că e bine ca uneori să alternezi rolul de profesor cu cel de elev. Câteodată să te simți ca un copil, să redescoperi lecția pe care trebuie să o predai, atunci când i-o explici elevului. Atunci, acel sentiment natural de descoperire, de uimire în fața unor lucruri, care par seci uneori, așa cum e percepută fizica, poate fi descoperit de copil. Pe de altă parte, din când în când, da, trebuie să-i dai și elevului sentimentul că, totuși, tu știi mai mult și că ar putea să știe și el la fel de mult dacă ar încerca să aprofundeze ce-i predai.

Deci, cumva, este un joc între a fi uneori copil în fața clasei și alteori, bineînțeles, profesorul respectat și apreciat, ce are cunoștințele necesare pe care și elevul ar vrea să le aibă.

3. Cum ați devenit profesor de fizică și ce înseamnă fizica pentru dumneavoastră?

S-a întâmplat să ajung cercetător în fizică, deși mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu și profesor. Fizica, pentru mine, are la bază un aspect practic, pentru că îmi place să aflu, să descopăr, mai ales descoperirile astea noi tehnologice, care se bazează aproape întotdeauna pe fizică. Nu întotdeauna, am exagerat.

4. Cum ați reușit să predați puterea activă și reactivă cu ajutorul unui măr?

Aceasta este o întâmplare reală, petrecută în perioada în care predam pedagogia, în cadrul modulului didactic de la facultate. Aveam de susținut o lecție despre puterea activă și puterea reactivă, două concepte destul de abstracte pentru studenți. Așa că am decis să le explic printr-un exemplu simplu și vizual.

Am invitat un elev în fața clasei și i-am spus: „Uite, îți dau un măr.” I-am pus un măr în mână. Apoi i-am mai dat unul: „Acum ai două mere.” Și încă unul: „Acum ai trei mere.”

Aceasta este puterea activă – energia pe care rețeaua o transmite către consumator, iar acesta o păstrează și o folosește. La final, elevul a rămas cu trei mere și a spus: „Uite, am trei mere.” A fost o modalitate simplă, dar eficientă, de a face noțiunea mai ușor de înțeles. 

Puterea reactivă este un concept esențial în circuitele electrice de curent alternativ. În aceste circuite, atât curentul cât și puterea își schimbă periodic sensul. Astfel, energia electrică nu circulă într-o singură direcție, ci uneori este transmisă de la generator către consumator, iar alteori se întoarce de la consumator înapoi la generator. Ceea ce ne interesează, în general, este puterea activă – adică energia care rămâne efectiv la consumator după toate schimburile de energie dintre generator și consumator. Într-un circuit de curent alternativ, energia circulă înainte și înapoi de mai multe ori, dar la final contează câtă energie a rămas „în mâna” consumatorului.

Pentru a explica puterea reactivă, le-am dat elevilor un exemplu simplu: i-am dat unui elev un măr, apoi i l-am luat înapoi, apoi i l-am dat din nou și iar i l-am luat, și tot așa. La final, elevul nu a rămas cu niciun măr – deci puterea activă este zero. Totuși, în timpul acestui schimb, mărul s-a mișcat – a fost transferat de mai multe ori – ceea ce înseamnă că puterea reactivă este diferită de zero, pentru că a existat un flux de energie, chiar dacă nu a rămas nimic la final. Dacă aș fi folosit două mere în loc de unul, i-aș fi dat două, i le-aș fi luat, i le-aș fi dat din nou și tot așa – principiul rămâne același: puterea activă depinde de ce rămâne, iar puterea reactivă reflectă mișcarea energiei în sistem. Așadar, puterea activă este zero atunci când, la finalul schimbului, consumatorul nu rămâne cu nimic. În schimb, puterea reactivă este unu, pentru că, deși mărul s-a tot mișcat între mine și elev, el nu a rămas cu nimic – dar a existat un flux constant de energie (sau de mere, în exemplul nostru). Dacă aș fi folosit două mere în loc de unul și i le-aș fi tot dat și luat înapoi, repetat, atunci puterea reactivă ar fi fost de două mere – pentru că acestea s-au tot transferat în ambele sensuri. Iar dacă, la final, i-aș fi lăsat un singur măr, atunci puterea activă ar fi fost de un măr, iar puterea reactivă ar fi rămas, în cea mai mare parte a timpului, de două mere.

Prin urmare, puterea reactivă reprezintă energia care circulă în rețea, dusă și adusă între generator și consumator, fără a fi consumată efectiv. Este energia care „se plimbă”, dar nu se transformă în lucru mecanic sau căldură, așa cum face puterea activă.

5. De ce un elev ar trebui să înțeleagă și să învețe fizica? Cu ce îl ajută concret în viitor?

Nu știu dacă un elev ar trebui să învețe fizica. Mi se pare că acest „trebuie” e o atitudine care pune presiune pe elevi. Ei trebuie să învețe și fizică și matematică și istorie și e o presiune. Eu nu aș zice că un elev trebuie să învețe fizica, dar cred că ar fi plăcut și benefic pentru el dacă, măcar din când în când, ar înțelege unele lucruri din fizică. Și aici sunt două aspecte: primul este că fizica stă la baza tehnologiei, deci și-ar face și el o idee despre cum este tehnologia asta, iar al doilea lucru este că fizica îți dezvoltă gândirea critică, deci începi să gândești cu mintea ta și să-ți pui întrebări: De ce un lucru este așa și nu altfel. Dar cum ar fi putut să fie? Apoi confrunți rezultatele gândirii tale cu observațiile, și-ncepi să faci experimente concrete.

6. Care este cea mai mare provocare în prezentarea lucrurilor științifice?

Cred că cea mai mare provocare este să îți expui ideile în fața unor oameni care, poate, nu au întotdeauna cunoștințele necesare. Iar aici nu vorbim doar despre popularizare sau despre școală, ci chiar și despre cei care fac parte din comunitățile de fizicieni.

7. Sunteți renumit și pentru experimentele pe care le realizați. Care a fost, cel mai important experiment efectuat?

Oh, aș zice că experimentul prin care am inventat acel senzor de puls, care măsoară pulsul în toate ceasurile inteligente, acea luminiță verde. Totul a început ca o joacă. La început am lucrat cu un laser și, pentru că voiam să măsor curgerea sângelui, din deget, foloseam doar acel laser. Numai că în experimentele mele și în joaca mea, am remarcat cât de ușor se vede pulsul, pentru că, într-adevăr, observam mișcarea sângelui și puteam să o măsor, iar acolo îmi apărea și pulsația. Pentru că sângele are o viteză când mai mare, când mai mică atunci când pulsează.

Și mi-am zis: uite ce ușor se vede pulsația, oare n-aș putea face asta și într-un ceas, care în felul ăsta ar putea să măsoare pulsul? Și așa am făcut acest senzor cu luminiță verde care măsoară pulsul, diferit de senzorul inițial, care era un laser.

8. De ce aparatură ați avea nevoie ca să realizați experimentul ideal și care ar fi acela?

Nu cred că am un experiment ideal. Adeseori se crede că cercetătorii caută intenționat ceva și atunci, într-adevăr, ai nevoie de anumite experimente. Eu, însă, am fost genul de cercetător care adeseori a făcut experimente în joacă, urmând ca apoi să descopăr lucruri noi. Cred că, mai degrabă, decât să caut un instrument cu care să fac un anumit experiment, prefer să am cât mai multe instrumente cu care să mă pot juca, pentru a descoperi lucruri noi și diverse.

9. Fizicienii mai au dileme? Care ar fi întrebarea din domeniul fizicii la care ați dori să găsiți un răspuns?

Da, întotdeauna fizicienii au dileme, pentru că întotdeauna există lucruri de descoperit în fizică; și vorbim fie de fizica fundamentală avansată, fie de tehnologie, fizica mai aproape de noi. Personal, cea mai mare întrebare pentru mine rămâne: „Cum putem să unificăm mecanica cuantică cu teoria relativității generale, acea problemă care poartă numele de gravitație cuantică?”

10. Care a fost cel mai amuzant moment/sau întrebare în interacțiunea cu tinerii?

Atunci când am ținut o prezentare în fața elevilor, iar unul dintre ei trebuia să mă prezinte pe mine. Eu vorbeam despre invenția mea cu ceasul, iar elevul, care avea vreo 10 ani, a început să mă prezinte: „Cristian Presură și-a dorit să facă un ceas cu care să-și măsoare pulsul și după multe calcule și încercări, i-a reușit”.

Sigur că, apoi, m-am prezentat personal, după care am mers la o altă clasă, unde, același elev, trebuia să mă prezinte din nou. A spus același lucru, iar eu l-am luat deoparte și i-am șoptit: „Hai să-ți explic. Eu nu am gândit că vreau să fac un ceas, eu pur și simplu m-am jucat cu senzorul și, la un moment dat, am văzut pulsul. Totul a ieșit din întâmplare.” Elevul mi-a zâmbit, iar la următoarea prezentare a spus, printre altele: „Cristian Presură totuși avea acolo niște senzori și voia să măsoare sângele, iar la un moment dat a observat că se vede pulsul și a zis: «O, ce chestie aici, oare ce putem să facem? »”