Simfonia fantastică, compusă în 1830, este una dintre cele mai inovatoare lucrări ale epocii romantice. Aceasta nu este doar o simfonie obișnuită, ci o poveste muzicală captivantă, în care compozitorul exprimă o gamă largă de emoții și imagini prin sunet.
Lucrarea este alcătuită din cinci părți, fiecare reprezentând un episod din viața unui artist aflat sub influența iubirii și a viselor sale:
1. Visuri și pasiuni
Această parte este o călătorie muzicală prin sentimentele tumultuoase ale protagonistului. Berlioz introduce tema obsesivă (idée fixe), o melodie care va reapărea în întreaga simfonie, simbolizând iubirea arzătoare a artistului. Secțiunea începe cu acorduri delicate, evocând visarea, dar curând devine mai agitată, reflectând emoții intense – fericire, îndoială, disperare și extaz. Instrumentele de coarde și clarinetul dau glas sensibilității și neliniștii personajului.
2. Un bal
Artistul participă la un bal fastuos, unde își vede iubita. Muzica este elegantă și strălucitoare, un vals grațios, ce exprimă mișcarea dansului. Tema iubirii reapare, dar de această dată transformată într-un ritm plutitor, reflectând încântarea protagonistului în această atmosferă feerică. Harpa și instrumentele de suflat conferă un aer sofisticat, iar construcția muzicală îmbogățește senzualitatea scenei.
3. Scenă câmpenească
O schimbare dramatică de atmosferă: în mijlocul naturii, protagonistul își găsește un moment de liniște. Se aude un dialog muzical între doi ciobani, reprezentat de un duet între un corn englezesc și un oboi. Această conversație este plină de pace, dar, încet-încet, neliniștea reapare. Artistul se întreabă dacă iubirea lui va fi vreodată împărtășită, iar finalul lasă o senzație de singurătate, sugerată printr-o tăcere bruscă, ca o presimțire întunecată.
4. Marș spre supliciu
Dramatismul crește vertiginos! În această parte, artistul își imaginează că este condamnat la moarte și este condus spre locul execuției într-un marș impunător și sinistru. Ritmurile sunt grele, aproape mecanice, reflectând pașii inexorabili ai destinului. Tema iubirii reapare, dar de data aceasta distorsionată și brutal întreruptă de sunetele amenințătoare ale orchestrei. Finalul se încheie cu un tăvălug sonor ce sugerează lovitura finală a ghilotinei și capul protagonistului ce se rostogolește.
5. Visul unei nopți de Sabat
Ultima parte este o viziune grotescă și suprarealistă. Artistul, acum într-o stare de delir, se vede într-un Sabat infernal unde vrăjitoarele și spiritele malefice dansează nebunește. Tema iubirii este complet transformată într-o manieră grotescă și disonantă. Berlioz introduce Dies irae, o temă medievală asociată cu Judecata de Apoi, dar reinterpretată într-un mod diabolic. Orchestra folosește tehnici îndrăznețe, creând o atmosferă stranie și neliniștitoare. Finalul este o explozie de energie haotică – un vertij sonor care lasă ascultătorul uluit.
Simfonia fantastică este o adevărată operă cinematografică exprimată prin muzică. Berlioz creează imagini și emoții palpabile, transformând orchestra într-un adevărat povestitor.